Mi-a povestit mama cum ca s-ar fi prabusit casa bunicului. Ca un caine credincios luand urma stapanului dus. Ca si cum nu ar mai fi suportat pustiul. Ca si cum culmea aia de deal pe care statea ar fi inghitit-o hulpava, luandu-si tainul de chirpici si sindrila la doar cativa ani dupa ce isi primise dreptul de oase in cimitirul ce ii sta in coasta un kilometru mai la vale.
M-a incercat un nod in gat, o senzatie de pustiu trecand prin mine si m-am gandit atunci pentru o clipa - nu ca o imbarbatare ci ca o fuga fricoasa din fata realitatii - ca nu ma leaga prea multe de coltul ala de lume; nu e ca si cum as fi crescut acolo si numai rar, foarte rar, am trecut pragul casei aceleia.
Nu era vreo casa mare - am vazut-o. Avea o prispa larga cat de lung era patul pus intr-unul din capete (in care am dormit intr-o vara cu greierii) si lunga cat casa in sine. De acolo coborai pe un garlici stramt in beci unde miroseau pamantul si pelinul cu care isi freca bunicul butoaiele oparite inainte de a trage vinul de pe drojdie. Din prispa dadeai in bucataria cu vatra cu pirostrii si un cuptor jos de caramaida, cu un horn cu policioare ce venea jos ca trebuia sa te ciucesti cand gateai ca sa nu-l iei cu capul. Avea doua camarute in care dadeai din bucatarie cu ferestre indeajuns de mari incat sa intelegi ca mobilierul cel mai de pret dintr-insele era lumina. Si doar lumina era destula - paturile erau mici si cand am mai crescut ma ridicam chircit din ele si ma lungeam iesind pe usa uitand ca tocul acesteia era pe acelasi calapod.
Adevarul e ca ma leaga multe de casa aia, de livada cu pruni din spate cu iarba de vara crescuta pana la brau printre pomi, de nucul despicat de fulger ce nu-si ingaduise apoi nici sa cada nici sa stea drept si nici sa se usuce ci din trunchiul spart in doua isi facuse doua ramuri groase din care pornea coroana la fel de plina de nuci cu care ne innegream palmele. Avea "ciocanul" - islazul pe care pasc vitele - peste drum si un put cu ciutura legata cu lant cu o apa mai rece decat mirarea care te incerca cu dureri de dinti cand o sorbeai in liparul dupa-amiezei cu soarele in ceafa. Avea casa batraneasca (a strabunicului - strasnic personaj) imediat langa ea, imagine in oglinda numai ca era goala de orice mobilier si mirosea a amintiri pe care s-asternuse praful.
Dar, peste toate, avea (si are) povestile cu oamenii care au locuit-o. Un soi de oameni din care mai gasesti prea putini azi, din care pe multi ii stiu fara sa-i fi intalnit macar vreodata, doar din povestile cu ras ale mamei. Cu ras pentru ca nostalgia mamei are mereu un zambet in coltul gurii, chiar si cand amintirile sunt amare-fiere - si la asta ma gandeam cand spuneam ca nu mai sunt destui ca ei.
Adevarul e ca, atunci cand mi-a spus mama ca s-a prabusit casa bunicului, mi s-a strans inima atat de tare incat si acum o mai simt cum ma incearca de frica sa nu uit nici locul si nici povestile lui. Le scriu ca un octogenar aici ca sa mi le amintesc si eu si ca sa le stiti si voi.
M-a incercat un nod in gat, o senzatie de pustiu trecand prin mine si m-am gandit atunci pentru o clipa - nu ca o imbarbatare ci ca o fuga fricoasa din fata realitatii - ca nu ma leaga prea multe de coltul ala de lume; nu e ca si cum as fi crescut acolo si numai rar, foarte rar, am trecut pragul casei aceleia.
Nu era vreo casa mare - am vazut-o. Avea o prispa larga cat de lung era patul pus intr-unul din capete (in care am dormit intr-o vara cu greierii) si lunga cat casa in sine. De acolo coborai pe un garlici stramt in beci unde miroseau pamantul si pelinul cu care isi freca bunicul butoaiele oparite inainte de a trage vinul de pe drojdie. Din prispa dadeai in bucataria cu vatra cu pirostrii si un cuptor jos de caramaida, cu un horn cu policioare ce venea jos ca trebuia sa te ciucesti cand gateai ca sa nu-l iei cu capul. Avea doua camarute in care dadeai din bucatarie cu ferestre indeajuns de mari incat sa intelegi ca mobilierul cel mai de pret dintr-insele era lumina. Si doar lumina era destula - paturile erau mici si cand am mai crescut ma ridicam chircit din ele si ma lungeam iesind pe usa uitand ca tocul acesteia era pe acelasi calapod.
Adevarul e ca ma leaga multe de casa aia, de livada cu pruni din spate cu iarba de vara crescuta pana la brau printre pomi, de nucul despicat de fulger ce nu-si ingaduise apoi nici sa cada nici sa stea drept si nici sa se usuce ci din trunchiul spart in doua isi facuse doua ramuri groase din care pornea coroana la fel de plina de nuci cu care ne innegream palmele. Avea "ciocanul" - islazul pe care pasc vitele - peste drum si un put cu ciutura legata cu lant cu o apa mai rece decat mirarea care te incerca cu dureri de dinti cand o sorbeai in liparul dupa-amiezei cu soarele in ceafa. Avea casa batraneasca (a strabunicului - strasnic personaj) imediat langa ea, imagine in oglinda numai ca era goala de orice mobilier si mirosea a amintiri pe care s-asternuse praful.
Dar, peste toate, avea (si are) povestile cu oamenii care au locuit-o. Un soi de oameni din care mai gasesti prea putini azi, din care pe multi ii stiu fara sa-i fi intalnit macar vreodata, doar din povestile cu ras ale mamei. Cu ras pentru ca nostalgia mamei are mereu un zambet in coltul gurii, chiar si cand amintirile sunt amare-fiere - si la asta ma gandeam cand spuneam ca nu mai sunt destui ca ei.
Adevarul e ca, atunci cand mi-a spus mama ca s-a prabusit casa bunicului, mi s-a strans inima atat de tare incat si acum o mai simt cum ma incearca de frica sa nu uit nici locul si nici povestile lui. Le scriu ca un octogenar aici ca sa mi le amintesc si eu si ca sa le stiti si voi.
